credeam ca stiu

“…credeam ca pot sa fac ce vreau, credeam ca scopul e sa cred, ca pot sa iau inapoi ce au furat altii, dar ma tem, eroul grotesc a devenit poet deodata, si sunt banul oferit plata, sperantele aproape moarte mi-s, caci m-a lovit artemis si sangerez. credeam ca stiu cand sa cedez. “

nu sunt ale mele, din pacate, tot veritasaga, ca de obicei, ma scoate dintr-o transa doar ca sa ma impinga spre o alta. credeam ca stiu. credeam ca e logic, ca actiune-reactiune merge si in alte fizici decat newtoniene, ca bila de biliard se rostogoleste doar la vale, sau doar din tac, cel putin pe o cale previzibila. credeam in gravitatie si in scaune care raman pe parchet in orice univers paralel. asta pana cand au inceput sa zboare prin aer si sa ma loveasca in cap.

ok, stiam de factorul neprevazut, stiam ca sunt lucruri care pot merge ciudat in ciuda tuturor premizelor si ca, uneori, pur si simplu “nu iti iese”. nu e vorba de asta. nu e vorba nici macar de a ma amagi ca se plecase in totalitate de la conditiile bune. doar intentiile sunt perfecte, nu si oamenii, stiu, insa nu stiam ca exista glitch-uri in sistem care arunca la gunoi orice credeai sau sperai sau calculasei initial, fie si cu precizia unui contabil, nu doar cu visul umanistului. iar cand scaunele zboara prin aer in plina gravitatie la care ai muncit ca sclavii la piramide, pare ciudat sa mai incerci sa tii vreodata ceva pe parchet.

credeam ca stiu. credeam ca am controlul, ca pot prevedea si chiar manipula intr-o oarecare masura. ca pot atinge un obiectiv lucrand intr-o directie, ca pot aplica legi universal valabile oriunde, la dracu, ca dupa a vine b si asta asa arata indiferent in ce alfabet, de la lingvistic la metafizic. credeam ca mergand inainte nu ajungi inapoi niciodata, ca binele se intoarce bine si nu rau, ca daca dai o palma ti-o iei si daca mangai vei fi mangaiat. nu, nu ca in da si dumnezeu iti va da insutit, mai mult ca in bate si ti se va deschide. credeam ca stiu si usa. am batut si mam trezit in parcare, nici macar pe holul blocului. pai, eu vroiam sa intru, batusem…de cand e usa portal si, mai ales, de cand ati zidit-o pe partea ailalta, spiridusi nenorociti ai karmei care imi futeti zilnic creierii?

credeam ca stiu. stiu un cacat, tre’ sa o iau de la cap.

semnele au fost acolo, doar ca nai stiut sa le citesti

titlu lung, idee mareata carevasazica. de mult ma bantuie, e timpu sa dau cu ea de pamant, mai ales ca urmare a devenirii mele recente. pentru ca, trebuie sa marturisesc, am devenit mistic. undeva intre paranoia ecoului suspect de la mobil si schizofrenia vocii care iti indruma pasii, deghizat ocazional in pitic moralist de pe creier, am inceput sa interpretez. STIAM de ceva vreme, VEDEAM, desi oarecum empiric, acum mam apucat sa CRED.

in ce? in semne.

nu, nam idee cine le trimite. si si problema asta cu crezutu e cu dus si intors; cum toata interpretarea e cam dupa ureche si poti sa fii subiectiv si sa tragi la tema aproape tot ce ti se intampla, metoda e departe de a fii perfecta. dar e perfectibila. si, oricat de incredibil ar parea, semnele exista, trebuie doar sa stii sa le citesti. si, din cand in cand, sa te dea cineva cu capul de ele sa nu le ratezi.

poti sa crezi in coincidente, in ghinion, in “na fost sa fie” si “data viitoare i cu noroc”, dar, parerea mea, daca ti se intampla 3 si toate bat in aceeasi directie, iate de ganduri. la fel cum poti gasi si aprobare sau indemn la mai sus, ca niste jaloane pe o poteca pe care mai mult o ghicesti…desi asta e chiar si mai putin controlabila si, deci, mai supusa esecului.

concluzia mi se pare simpla si accesibila, buna de purtat ca bratara la mana. semnele nu vin de sus, din lateral sau mai stiu eu de unde. semnele sunt indicii, “acte”, vorba unui prieten, ii scapa vietii asa, cand o ia gura pe dinainte. ciuleste ochii, sa nuti scape si tie ;)

cineva acolo sus isi bate joc de mine

mai are cineva senzatia asta sau cumva sunt singura victima a destinului? :)) hai ca asta a sunat mult prea tragic fata de ce vroiam eu sa zic, dar, all in all, ideea ramane : cine dracu sta si verifica la maxima precizie momente bune cu momente de deja celebrul “fututi mortii matii viata!” in raport de 1:10 cu tendinte de 1:1000 parca e plan urbanistic zonal. deformatie profesionala spre dat mare moca. irelevant.

revenind, simti nevoia sa aflii. sa tragi la raspundere. sa reclami. cui? lasa cuiul, zi pe cine? pe cine ce? nu poti sa dai vina pe omu invizibil din nori, scepticismul oricarui intelectual de bun-simt ar trebui sa se revolte in fata unei asemenea ineptii. si atunci, cei facem? pai, hai so luam in mana si sa admitem ca eu sunt singurul vinovat. nimeni si nimic in rest, eu mam bagat in tot si eu ar trebui sa ies. deci, cui reclam? pai, tot mie! ce reclam? ca am gresit, ca nu am inteles, ca am luat deciziile gresite, ca nam stiut ce sa fac mai intai si mai bine, ca nu mia pasat, ca mia pasat prea mult, ca si ca si ca…. CA AM FOST SUNT SI VOI MURI OM! pam-pam! sfantul graal al inteligentei mele deja unanim acceptata ca tinzand catre stratosfera mi se reliefeaza cu litere de foc pe displayul jegos de laptop : deci NU E VINA MEA! nu am gresit eu! eroare humanum est, dracu sal ia daca se scrie altfel, dar, din nou, ideea ramane, infailibila : orice as fi facut rau si pentru care acum trag sau voi trage ponoase, nu e de la mine! era in firea lucrurilor sa se intample, sa intamplat, aia e, sa mergem mai departe…

dar cum ramane cu ce am facut bine? cu deciziile bune, cu gesturile frumoase, cu gandurile luminoase, intentiile curate samd. incredibil, au fost si dastea, destule as zice eu. si astea, tot in virtutea inertiei?? tot asa, din fiinta mea umana, vorba lu Hagi? tot niciun merit personal? aici chiar vreau unul, la greseli nu ma inghesui sa mi le atribui cu onestitate, aici insa se schimba radical optica. dar nu. si atunci, unde dracu mai e LIBERUL MEU ARBITRU?? ori le gresesc pe toate eu si la fel cu alea bune, ori totu se intampla de parca sunt barca pe valuri, virez sub vant cu panzele vraiste…

nu cred ca am reusit sa pun ordine in aglomeratia din cap. dar nu era intentia, imi place rezultatul. si, in final, dau un banut de aur cui ma convinge care din variante e mai buna.

random

nimic mai bun ca nero in casti la doua noaptea. single nou, single din nou, irony, i see what you did there.

incerc de ceva vreme sa numi pese. mi sa spus ca asta e cheia. a fost super pana in momentul in care miam dat seama ca daca nu imi pasa de ceva anume, toata chestia isi pierde seminificatia si logica. pentru ca a te raporta la “acel ceva de care nu iti pasa”, tocmai pentru a ti arata indiferenta fata de el, il face un punct de referinta. deci semnificativ. deci, la dracu, va trebui sa numi pese de nimic sau sa admit ca numi pasa in asa hal incat numi pasa doar de CEVA anume. nu mam hotarat inca.

some time ago i liked to fuck you. now i just like to fuck with your brain. mia venit in minte zilele trecute, nu fara sens. deci, azi, ca o exceptie, numi pasa. a se revedea postul zilnic.

incerc sami bag castile in cap. de parca vocea urla dinauntru. aici, intre doua difuzoare cu izolant moale care se lipesc etans de urechi, suntem doar noi. nu, sunt doar eu. am zis ca numi pasa, ma antrenez zilnic, deci nu e loc decat pentru un singur suflet in interiorul vibratiei asteia cu influente de accident rutier. si asa, in general, mai bine cu mai putina inghesuiala. imi amintesc de postul cu hartia si bazgalitul. o da, trebuia pusa de mult o pelicula pe hartia mea, nui timpul pierdut.

nimic mai amuzant cu a vorbi singur in public. nu, nu e de la vodca, sunt perfect treaz si asta doar adauga dramei personale. one single thought, though : daca aleg sa numi pese de nimic, trebuie sa numi pese nici macar de mine?

In memoriam

pe 5 septembrie 1948 se nastea “Campioana unei mari iubiri”. si eu cred ca Ea nu a murit nici acum. Craiova – un strigat, o lacrima, un suras de fericire.

asta am la status. si imi vin in minte cuvintele tatalui meu : ” Iubirea e ce ramane in prima zi de dupa…” si plang pentru ca iubesc cu dementa ideea asta absurda, iubesc ce nu mai e si voi iubi toata viata, si dincolo, pentru ca, nui asa, cat cerul e albastru suntem deasupra tuturor!

UNIVERSITATEA, TE IUBESC, ORIUNDE AI FI!

despre cum sa faci alegerile potrivite in viata

vroiam de vreo doua zile sa scriu, manat de nevoia de a spune ca am vazut si ma impresionat si convins ca trebuie sa transmit mai departe. mostenesc (din pacate?) de la Moromete-tatal darul de “a vedea ceea ce ceilalti nu vad, dincolo de lucruri” si cand vad – simt. as spune doare, dar… iar cand al doilea motiv mia dat un apel, la propriu, nam mai putut, deci iatama :

1. aveam o colega, amica aproape, fata buna si sufletista, genul pe care ai numio “de treaba”. avea un prieten, cunoscut foarte vag, la randul lui, genul baiat ok. aflu cu stupoare cu vreun an in urma ca baiatul, de fapt tip la 20 si treaba lui, de profesie politist, e implicat intrun incident in misiune si ajunge la spital in coma, sanse mici sasi revina, iar recuperare macar partiala la categoria minune. la momentul respectiv colega, devastata, vegheaza la capul ranitului noapte si zi in spital, ajunge o stafie la ore, promoveaza campanii de ajutorare a tanarului si imi atrage sincera simpatie pentru devotament. aflu sporadic de la ea, din an in paste, ca a inceput recuperarea, dar merge greu, ca se fac eforturi, ca se strang bani, ca si ca si …si zilele trecute pe acelasi profil de retea de socializare unde pana mai ieri puzderie de poze si apeluri pentru iubitul cazut (pe bune!!) LA DATORIE, vad poze cu cel alaturi de care amica forma, vorba unui comment, “cel mai frumos cuplu”. ati ghicit, nu era acelasi.

nu inteleg nimic, c’est la vie.

2. ma suna, cum spuneam mai sus, un numar, habar nam cine, banuiesc vreo facatura. e dupaamiaza plicticoasa de sesiune, materie de citit berechet, doar la chef e criza, raspund monosilabic, aproape morocanos ca mitocanul nu se prezinta si ii arde de cioace. trec secunde bune, cand sa inchid, “mitocanul” se prezinta si imi lumineaza ziua. un prieten, putin zis prieten, coleg de banca si tovaras de nadejde intru atatea ca numi ajunge mina la pix, despre care nu mai stiam de un an aproape nimic. ma invita la o cafea, orase diferite insa, amanam de comun acord dar promitem solemn so bem, candva, undeva, ca o necesitate. si tot ca necesitate izbucneste, razand stramb in telefon : “stii, a iesit exact asa cum miai spus atunci, asa cum ai prevazut.” imi amintesc vag o poveste cu el care iubea pe ea, ea care si ea, da nu prea, si ea care pa si el care pa, si el care mie “o vreau inapoi” si eu care “pai dute si fiti amandoi”…genul de poveste care o inregistrezi periferic intro telenovela de mana a 7a dar care pentru ala de acolo, ala care joaca chiar el, e povestea vietii lui, la prima mana. si pe fundalul vocii lui care ma pune rapid la curent cu 2-3 idei, imi amintesc cum intrun bar plin de fum cu o cola in fata, acum vreun an si, cum spuneam, lam ascultat cu inima stransa si lam sfatuit sa faca tot ce poate, sa dea tot ce are mai bun din el si chiar daca va pierde, va veni o zi (palida consolare!) cand va putea sta drept si va spune : “sunt pur ca zapada in fata ta, am pus tot la bataie si nu imi poti reprosa nimic”. il stiam un sensibil iremediabil, zapacit pana la obositor, dar radiind energie, bucurie si bunatate. stiam, de pe atunci, ca va pierde, il indemnam ca un inconstient sa merga in pas de defilare catre catharsis si, se pare, am avut macar bunul simt sai spun ca no sa mearga. “mam chinuit 7 luni si mia dat papucii dupa 2…” deja nu mai aud, nu e meciul meu, nu sunt cartile mele, dar cineva, drag mie, a jucat intreg potul pe strategia mea si a pierdut fabulos, in sunet de fanfara. incerc sa pun aceeasi placa de patefon cu “da, dar stii, dar tu ai facut si…”,”..si? doi ani jumate pentru nimic.”.

din nou, nu inteleg. adica inteleg, dar…fututi mortii matii, viata!

8 puncte despre noi

1. sunt stundent al Universitatii de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”, Bucuresti, Romania;

2. mi-am dorit atat de mult sa ajung aici, incat la un moment dat preferam sa mor decat sa nu reusesc;

3.petrec zeci si sute de ore de munca pentru fiecare proiect de arhitectura pe care il predau, de la prima idee, la finalizarea cu maxima acuratete a planurilor si a machetei, manat de ceea ce imi place sa numesc “etica profesionala” si ceea ce cu siguranta poate fi numit “PASIUNE”;

4.impreuna cu alte zeci de colegi, mi-a fost distrusa/furata/mutilata macheta, dupa predare, intr-o actiune de jaf de materiale – in scopul reciclarii, probabil – si de vandalizare, realizata, cel mai probabil, de alti colegi din aceeasi facultate;

5.un popor fara trecut nu are viitor, spune tatal meu. dar unul care isi distruge si prezentul?

6.cand viitori arhitecti distrug posibile case, eu nu vreau sa creez pentru ei;

7.ca natiune, avem tot mai putine sanse;

8.ultimul sa lase la loc bariera.